Archive for august 2012

Îmi pare rău ...

vineri, 31 august 2012 · Posted in

Dragă Elly, dragă Mirela, îmi pare foarte rău, dar în acest weekend nu voi putea participa la cele două minunate activităţi, Happy Weekend şi Clubul poveştii parfumate, pe care de obicei le aştept cu sufletul la gură la fiecare sfârşit de săptămână. Imediat ce voi avea ocazia şi voi intra pe blog, am să trec ca de fiecare dată pe la toţi participanţii acestor două cluburi şi voi citi postările.

Vă doresc un sfârşit de săptămâna plăcut! Vă pup!

În umbra lui (partea II)

joi, 30 august 2012 · Posted in

... aceasta începu să ţipe, dar era un ţipăt interior. Corpul ei nu putea să reacţioneze, vroia să fugă dar nu putea şi singura opţiune rămasă era să se intoarcă şi să vadă ce se întâmplă. Când a privit în spate a simţit o uşurare şi a început să râdă, erau prietenii ei care vroiau să-i joace o festă. A tras aer, s-a aşezat jos, a stat 5 minute să se liniştească şi a început să-i certe pe cei ce au avut curajul să o bage în sperieţi.

        Deşi totul revenise la normal şi nu mai era singură, se simţea urmărită. Simţea cum cineva apăsa greu asupra ei cu o privire rece dar încercă să nu bage în seamă sentimentul, gândindu-se că este doar tensiunea care se joacă cu mintea ei. Îndepărtându-se de casă, se tot întorcea şi arunca câte o privire pierdută de parcă aştepta să vadă ceva, ca şi cum ar fi fost sigură că cineva este acolo şi trebuie să-şi facă apariţia. Când a întors ultima dată capul a văzut o umbră şi s-a speriat. A început să strige la ceilalţi că este cineva acolo, dar ei râdeau şi nu vroiau să o creadă, gândindu-se că poate încearcă să le întoarcă farsa. În mintea ei căuta raţiunea, se gândea că deja s-a lăsat seara şi poate doar i s-a părut şi astfel enervantul dialog interior a luat din nou naştere:

- Poate era doar umbra unui copac!
- Un copac nu se mişcă!
- El nu, dar mă mişcam eu … deci poate a fost doar umbra unui copac.
- Ce zici?! Mergi să cercetezi?
- În nici un caz!

Ajungând acasă, s-a aşezat pe balansoar şi a rămas tăcută preţ de câteva minute. Privirea ei
era pierdută în zare, totul era normal, era acasă şi se simţea în siguranţă când deodată liniştea i-a fost zdruncinată puternic de un gând:

- Am uitat să-i întreb dacă de la ei s-a auzit ţipătul!

A-2-a zi când s-a întâlnit cu prietenii ei, prima întrebare a fost cea care nu i-a dat linişte toată noaptea şi răspunsul nu a uimit-o deloc. Se aştepta ca acesta să fie …nu! Simţea că mai este ceva acolo şi trebuie să afle ce. Simţea că cineva are nevoie de ajutorul ei şi ea este singura destul de atentă încât să bage în seamă minorele semne ce i se arătau. Toată ziua a fost întoarsă pe dos, gânditoare şi confuză. Nu ştia ce să facă, să le zică şi celorlalţi sau să nu le zică. De zis le-a mai zis dar nu au crezut. După ore de luptă continuă s-a hotărât. Pe seara se va duce din nou acolo. Va intra în casă şi va afla adevărul. Timpul a tecut ca vântul şi s-a făcut seară. A pornit, cu aceleaşi temeri, la drum şi dintr-un moment în altul s-a trezit în faţa casei. Trecând prin aceleaşi emoţii de cu o seară înainte, a reuşit într-un final să intre în casă. Totul era rece şi vechi, uitat parcă de timp. Se uită de jur-împrejur şi nu vedea nimic ieşit din comun. Pânze de păianjen, praf, tablouri cu ochii aţintiţi asupra ei şi … o masă pe care era un album foto mare. Când s-a apropiat de acesta a rămas uimită … nu era prăfuit şi când a dat să-l atingă a simţit o căldură. În momentul ăla toate simţurile în interiorul ei au luat-o razna. Inima îi bătea ca nebuna şi simţea o nevoie enormă de a ieşi afară din casă şi de a fugi. Ridicând privirea a văzut deasupra mesei un tablou cu un copil brunetel, cam de 5 ani, cu ochii mari şi verzi şi cu un zâmbet trist. Uitându-se atent în ochii lui a simţit o durere-n suflet şi primul gând a fost cel de a ieşi. Când se îndrepta spre uşă auzi un glas:

- Stai!

        În acel moment fata s-a albit. Simţea că nu mai are vlagă-n ea nici cât să se întoarcă şi să vadă cine i s-a adresat. A auzit în spatele ei trei paşi şi după câteva secunde simţi pe talia ei o mână. Se gândea neîncetat că poate sunt prietenii ei din nou şi vroia să se întoarcă, dar totuşi era ceva necunoscut în glasul celui ce a vorbit. Speriată şi curioasă a încercat să se întoarcă uşor, nefăcând mişcări bruşte şi totuşi ezitând (ar fi fost mult mai uşor să o ia la fugă). Ochii ce-i văzuse îi erau străini dar aveau ceva familiar. Erau ochii din tablou însă mult mai trişti şi reci. Era băiatul din tablou, acum matur, misterios, dur, înfricoşător.
  
- Te rog să mă ierţi că am dat buzna aşa! (în gândul ei urmând un .. te rog nu mă omorâ!)
- Ştiai că ai încălcat o proprietate privată? Tu şi cu prietenii tăi obişnuiţi să vă aventuraţi unde nu trebuie.
- Dar această casă este …  era părăsită!
- Nu, nu a mai fost părăsită de acum un an. De atunci locuiesc eu aici. 
- Nu am vrut să calc pe intimitatea nimănui, voi ieşi şi nu mă vei mai vedea niciodată. 
- Nu aşa repede! Acum dacă tot ai venit, ce ai zice să-mi ţii companie? Sau … ţi-e frică? 
- Nu, nu-mi este! (încerca să se menţină calmă, neştiind gândurile şi intenţiile necunoscutului). 
- Atunci te invit să te uiţi în album, văd că te interesează.
- Nu mulţumesc!
- Uită-te! (ridică bărbatul vocea)

Fata speriată se apropie de album şi-l deschise. Fiori reci au trecut-o pe şira spinării. Nu era un album foto obişnuit. Era un album foto (poze vechi, bucăţi de ziare) cu oameni … morţi. În gândul ei se auzea un strigăt de ajutor, se gândea că acea noapte era ultima ce mai avea să o trăiască.

- Ce s-a întâmplat? Te-ai speriat de ce ai văzut? Ce este aşa de neobişnuit? Este familia mea, ai ceva cu familia mea?
- Nu.
- Pentru ei m-am întors. Mama, tatăl, fraţii şi surorile mele. Toţi vânaţi ca nişte câini de oamenii ca voi. Nu ne-aţi lăsat în pace nici măcar o clipă şi ne-aţi omorât pe toţi, până şi pe mine. Poate sunt viu şi merg dar nu mă simt aşa (lăsând vocea mai jos).

Dar eu, noi, nu am făcut nimic, ce ai cu noi?

Bărbatul s-a întors furios cu o privire ucigătoare şi se repezi spre fată, a apucat-o de umeri şi a început să o zguduie cu ura ţipând la ea. Aceasta a căzut la podea şi s-a retras speriată, rezemându-se de perete într-un colţ. După excesul de furie bărbatul a început să râdă. Un râs înfiorător, malefic, trist …

Aşa meritaţi cu toţii, puşi în genunchi, cerându-ne iertare pentru tot ce aţi făcut!

... s-a lăsat în genunchi şi s-a apropiat de fată. A pus capul în poala ei şi a început să îngâne un cântec. Ea nu ştia cum să reacţioneze, dar se gândea că dacă încearcă să fugă nu are nici o şansă. Nu se poate pune cu cineva de două ori mai mare ca ea şi probabil cu o putere înzecită. S-a gândit să-i facă jocul şi a început să-l mângâie pe cap şi deodată auzi:

Iartă-mă Sonia!
Cine este Sonia? 
- Tu eşti … ea este, nu, nu … ea este, este sora mea mai mare. Tu nu ai fugit?
De ce nu ai fugit? De ce? De ce eu? De ce din cauza mea?
Eu nu sunt Sonia. Sonia este moartă.
- Nu este adevărat! De ce minţi? (ţipând s-a ridicat de jos şi a apucat albumul după care a rămas tăcut câteva minute).
- Pot să plec? (zise speriată fata).
De ce vrei să pleci? Să mă părăseşti iar?
Eu nu sunt Sonia, ţi-am mai zis!
Pleacă! Pleacă acum! Să nu te văd! (strigă ameninţător bărbatul) ... (va urma)

Un produs Blogger.